Hora la români

 

Marin Constantin a fost un redutabil vizionar. Dar a fost și un bun manager – din nevoia pe care destinul i-a trasat-o. Citesc în continuare despre el și acțiunile lui și îl respect din ce în ce  mai mult, pe zi ce trece. La 100 de ani de când s-a născut, energia și viziunea lui mă inspiră și mă provoacă la fiecare pas. Ascultând de curând o compoziție a domniei sale, Hora la români, am realizat cât de actuală este ea astăzi, ca mesaj motivațional în domeniul cultural. Caracterul alert, pronunțat, articulat, consecvent și omogen sunt exact calitățile care lipsesc în managementul cultural românesc, dar cu care am putea schimba paradigma în care suntem azi. Am putea zbura! Am să explic.

Atunci când mi-am asumat preluarea managementului Corului „Madrigal”, am știut din prima zi că acest lucru este o mare șansă și că dedicarea mea totală este fără echivoc. Dincolo de viziune, mi-a luat ceva timp să învăț administrație (destul de stufoasă) și drumul până la primul rezultat. 

Apoi, am înțeles foarte bine că un produs cultural poate exista doar dacă își găsește și suflete pe care să le hrănească. Apoi, pentru că banul public ne guvernează, sufletele acestea trebuie să fie proporționale cu importanța și potențialul brandului „Madrigal”. Și de aici, s-au deschis direcții provocatoare: cum să crești o echipă competentă și motivată (cum spun des, mult mai deșteaptă ca mine), cum să-ți impui standarde competitive internațional, cum să exploatezi cât mai mult  potențialul pe care îl ai în mână, cum să ai predictibilitate în timp și resurse și mai ales cum să stabilești ținte cât mai sus, pe care să le și urmărești apoi. 

Sună ca și cum aș vorbi din manuale sau din texte motivaționale, dar, când pun pe masă rezultatele acestei frumoase echipe numite „Madrigal”, orice cârcoteală se anulează de la sine. Și atunci spun, cu toată inima, că înainte de a ne plânge de lipsuri sau de cât de rău ne este în domeniul acesta, ar trebui să ne întrebăm, noi, managerii, dacă am epuizat toate soluțiile, dacă am folosit toate resursele de care dispunem la justa lor valoare, dacă am făcut ceva pentru a transforma provocările în oportunități. 

Și mă întreb eu …

1. Am stabilit standarde în acțiunile noastre de zi cu zi? De la calitatea comunicării în interiorul echipei și până la calitatea produsului cultural pe care îl oferim?
2. Am programat stagiunile cu un an înainte, pentru a reduce costuri de producție și a avea predictibilitate din toate punctele de vedere?
3. Am stabilit targeturi pentru ceea ce facem, astfel încât să știe toată lumea la ce căruță trage?
4. Am folosit capacitatea fiecărui angajat la potențialul său maxim și cu motivarea adecvată?
5. Ne preocupă viitoarele audiențe, educația culturală, chiar și cea timpurie?  
6. Am găsit toate căile de a ajunge la oameni, online sau offline, indoor sau outdoor? (pentru descrețirea frunților, vă spun cum am zâmbit când o madrigalistă mi-a spus că m-a visat cum, după un turneu, anunțam la microfonul autocarului că următorul spectacol cu „Madrigalul” îl dăm pe Marte.)  
7. S-au umplut toate sălile de spectacol, 7 zile din 7, până la refuz, poate și de două ori pe zi, ca să avem nevoie de o sală și mai mare de spectacol?

Întrebările mele sunt retorice, dar vin însoțite de frumoasa Horă a lui Marin Constantin, care soluționează septetul acesta interogativ

Joacă bine, măi române, hora n-o lăsa, / Prinde hora, joacă hora, uite, uite-așa!

Să jucăm, cu toții,  zic!

(Revista Madrigal, nr. 6, decembrie 2025)

______________________________

Domnule Președinte Nicușor Dan, 

 

Am participat cu bucurie la Gala UNITER de anul acesta. 

S-a vorbit mult – înainte, în timpul și mai ales după eveniment. Așa cum se întâmplă de obicei, părerile au fost împărțite: de bine și de rău. 

Evident, contextul post-electoral a generat reacții cu iz politic. Dar un mesaj mi-a atras atenția în mod special. Scenograful Adrian Damian a propus ca, în viitorul Guvern, miniștrii Culturii și Educației să fie așezați de-a stânga și de-a dreapta Premierului. Poate părea o imagine simbolică, chiar ușor teatrală, dar e una profundă și cu multă forță.

Mă voi raporta puțin la sport, domeniu care, de multe ori, ne-o ia înainte nouă, celor din cultură.

Spania, 1992. Jocurile Olimpice de la Barcelona. Un moment definitoriu pentru sportul spaniol. Investițiile masive de atunci au dat roade: astăzi, Spania este în topul celor mai performante națiuni sportive, cu un scor de 66,5/100 de puncte. Iar poporul? A crescut și el, la propriu. Studiile arată că media înălțimii spaniolilor a crescut în ultimele decenii. Tot atunci, ceremonia de deschidere a fost onorată de vocea inegalabilă a sopranei Monserrat Caballé.

Pornind de la exemplul spaniol, cred cu tărie că avem nevoie de un proiect cultural de țară: unul în care să credem și care să dea rezultate. Unul bazat pe investiții, coerență, modele și transdisciplinaritate. E nevoie de o viziune, nu doar teoretică, ci una pragmatică, articulată și aplicată. 

Este nevoie de investiții majore, traduse prin bani și încrederea că prin cultură și, implicit prin educație, națiunea poate crește – în valori, civism și responsabilitate socială. 

Franța, Italia, Germania și în general, statele din UE, alocă în medie 1,3% din PIB, culturii. Chiar dacă au infrastructură, tradiție culturală, produse competitive. Este un moft? Deloc! Cultura este motorul întregii societăți – formează caractere, întreține spiritul, crează standarde, inspiră valori și idealuri, disciplinează și poate produce chiar și bani. 

La Madrigal, construim și demonstrăm zi de zi, că locul muzicii de calitate și al produsului cultural este atât pe scenă (concerte, spectacole) cât și în rândul copiilor (Programul Cantus Mundi numără deocamdată peste 60k de copii care cântă la cor și se implică în multe programe culturale, civice), în politică externă și diplomație (turneele Madrigal), în arta plastică (Galeria Madrigal), în maternități (Madrigal for Babies), în ecologie (lansăm curând pădurile Madrigal), în divertismentul de calitate (Madrigal la răsărit sau în concertele cu delfinii), în Biserică (Săptămâna patimilor), în publicistică (Revista Madrigal), în viticultură (Vinul Madrigal), în horticultură (lansăm curând Bujorul Madrigal) etc. Și toate acestea cu extrem de puțini bani – 0,00053% din PIB. Imaginați-vă cum ar arată un astfel de sistem dacă îl înmulțim cu 100… sau cu 2500, cât să ajungem la media europeană. 

Pornind de aici, domnule Președinte, cred că peste 30/50 de ani România va putea fi numită o țară puternică, unită și responsabilă – o națiune solidă.

(Revista Madrigal, nr. 5, iunie 2025)
______________________________

“Nu vă temeți!”

 

Sunt Emil Pantelimon, politolog cu specializări în diplomație și relații externe și management cultural și din 2015 conduc Corul Madrigal. Datele statistice și “gura lumii” spun ca institituția se îndreaptă înspre o direcție foarte bună, atât din punct de vedere al viziunii manageriale și artistice, cât și în ceea ce privește resursele financiare și exploatarea acestora. Îmi permit deci să scriu cele ce urmează.

Din momentul în care am intrat în lumea managementului cultural, 189 a devenit subiect perpetuu care a împărțit lumea în dpuă (sau mai multe). 189 este Ordonanța care reglementează felul în care trebuie organizat managementul unei instituții de cultură: cum se alege managerul, ce atribuții are, cine este eligibil să îndeplinească această funcție ș.a.m.d. 

Centru disputelor la fiecare reluare pe tapet a subiectului, am sesizat eu, îl reprezintă articolul 3 – ce condiții trebuie să îndeplinească o persoană care dorește să preia managementul unei instituții publice de cultură. “A fi sau a nu fi” managerul cultural un om al breslei artistice? “Aceasta este întrebarea.”

După 10 ani de activitate, pot sa spun că despre calitățile managerului ideal se poate povesti mult, iar viziunile din “piață” sunt multe și împărțite și e bine să fie așa. Dar există totuși  3 elemente – ce să vezi, cifra magică – care sunt esențiale și asupra cărora nu se pot arunca suspiciuni: viziunea integratoare, dezvoltarea resursei umane și capacitatea de a aduce/face bani. 

Viziunea integratoare. Modul în care managerul reușește să creioneze o misiune bazată pe specificul produsului cultural, claritatea ei și asimilarea ei de către întregul organism stă la baza începerii drumului. Susținerea viziunii artistice, integrarea tuturor departamentelor suport și “mobilizarea generală” depind fundamental de această viziune integratoare, care se referă mai degrabă la calitățile umane ale managerului și nu ține fundamental de pregătirea artistică a conducătorului. 

Resursele umane. Apoi, dacă vizunea artistică este edificatoarea, întrebarea fundamentală este: “Cine?”. Cine pune în practică această viziune până în cele mai mici detalii? Pornind de la echipa artistică, continuând cu comunicarea, marketingul și încheind cu tehnicul și administrativul, dar neoprindu-ne la această enumerare, fiecare pilon are nevoie de o atenție sporită și de o aliniere clară și eficientă a resurselor umane. Nu cred, nu vreau să cred de fapt, că inteligența artificială poate înlocui omul. Îl poate ajuta intr-o măsură limitată, dar doar atât. 

Banii. Am cuprins la cele două puncte de mai sus, elementele esențiale și ideale ale activității managerului. Dar lucrurile trebuie puse și în practică. Ne băgăgăm picioarele în ligheanul cu apă rece și trebuie să recunoaștem că fără bani, nimic nu este posibil. Oricât de idealiști suntem, oricât de integratori sau susținători ai bunelor practici, de problema resurselor financiare ne lovim la fiecare pas. Instituțiile puternice (așa cum ar trebui să fie toate organismele de stat, indiferent de publicul căruia se adresează), trebuie să fie puternice financiar. Ori asta creează necesitatea ca un bun manager să fie și bun facilitator/foundraiser. El trebuie să convingă, să găsească și folosească banul cu multă prisosință. Și nu e ușor. 

În termenii prezentați mai sus, sistemul de educație nu oferă un sprijin real breslei managerilor culturali, ne place sau nu să credem. Cu toate acestea, există manageri performanți care sau ridicat din diverse profesii: dramaturgi, actori, regizori, dirijori, juriști, teologi, economiști și… chiar politologi (sic!). Privind realist situația, eunzic că nu facultatea ia pregătit pe toți acești pentru a face un management performant, ci experiența de viață și dorința de a pune în practică un proiect. Un mare proiect. Proiectul de management al fiecăruia. 

Unii vor zice că proiectele de management sunt de formă și că nu se pun niciodată în practică. Fals. Un manager bun reușește să găsească resurse să își realizeze visul (proiectul), chiar și atunci când bugetele nu sunt multianuale, autoritatea politică se schimbă sau apar situații neprevăzute (vezi pandemia). 

Alții se tem de politizare. Aceasta nu se exclude din nicio variantă, fie că restrângem sau nu baza de selecție. Dar de ce să nu pornim de la prezumția de bună-voință a autorității? 

Mulți, din păcate, încă mai cred în dictonul: “E prost, dar e prostul nostru!”. Păcat! 

Presiunea pe care o resimțim cu toții, în schimb, este cea a lipsei de resursă umană – inclusiv în acest tărâm al managementului cultural. Și în acest context, cred că singura soluție este o creștere a bazei de selecție, cumulată cu un accent prioritar pe calitatea proiectelor de management. 

O să îl citez, fără să am îndoieli față de nimeni, pe Papa Ioan Paul al II-lea, al cărui prim mesaj la preluarea pontificatului a fost:

“Nu vă temeți!”

(Revista Madrigal, nr. 4, 2024)
______________________________

 

Omul care (nu mai) sfințește locul

 

La finalul anului trecut am luat parte, dar și cuvântul, la Conferința Națională a Managerilor Culturali. Institutul Național de Formare și Cercetare în Cultură o organizează de ani buni, și bine face că ne adună măcar o dată pe an la aceeași masă. În timpul panelului la care am fost invitat să vorbesc despre finanțări în proiectele culturale, ascultându-i pe interlocutorii mei mi-am adus aminte de un fost prieten care repeta obsesiv că „cimitirul e plin de oameni de neînlocuit”. Și avea mare dreptate. Mi-am adus aminte acest gând auzind tot mai des că omul X sfințește locul, că omul Y sfințește locul, că eu însumi sfințesc locul(!!!). În ceea ce mă privește recunosc că de fiecare dată când pățesc să fiu lăudat în față, mă sfiesc și dau vina pe echipă, pe bună dreptate. 

Ce m-a intrigat reauzind această sintagmă: „EL/EA ESTE OMUL CARE SFINȚEȘTE LOCUL”? 

Dacă toți sfințim locurile prin care trecem, cine le mai construiește? La ce e bun să facem bine doar pe parcursul trecerii noastre printr-un loc, iar după noi, vorba aceea: POTOPUL? Cât egoism este în acțiunea de a demonstra zilnic că fără tine nu se poate? Cât să mai centralizăm în mâna managerului decizii și idei, doar de frica de a nu fi înlocuit, chiar și de un subaltern? Care mai e rostul nostru în sintagma atât de frumos exprimată de Regele Mihai în ultimul său discurs în fața Parlamentului: „am luat țara cu împrumut de la copiii noștri”, dacă nu acela de a face lucrurile să funcționeze mai ales după noi? Mai avem nevoie azi de oameni care să sfințească locul sau de cei care să construiască sistemele de mâine?   

E ceva  timp  de când îmi trec prin cap  toate aceste întrebări, așa ccă mi-am făcut curaj și am luat cuvântul. Am zis că trebuie să punem stop acestui curent, al oamenilor care sfințesc locul și că trebuie să facem loc oamenilor care sunt hotărâți să descopere, să gândească și să implementeze sisteme care să reziste mai ales în lipsa și în urma lor. 

Nu mă înțelegeți greșit. Nu de birocrație stufoasă avem nevoie. Nici de formalități  și reguli făcute ca să fie încălcate. Liderii vizionari și echipele performante sunt, de departe, ingredientele cheie pentru funcționalitatea de astăzi. Dar ce ne facem mâine, când probabil fie unul din „ingrediente”, fie chiar ambele, dispar din organizație. O luăm de la zero?

Suntem în fața unui an nou care se arată și provocator, și dificil. Cred că e momentul să facem acest mare pas și să înțelegem că ceea ce lăsăm în urma noastră cu adevărat util este felul în care ideile și viziunea noastră vor continua să existe și să crească, DUPĂ noi.  Haideți să scriem rețeta cea mai bună, cu ingredientele acelea secrete și cu gramajele foarte bine drămuite.  

Cred că dacă vrem ca instituțiile de cultură să reziste  și să crească în societatea românească, să nu fie desființate, comasate sau reînființate la cheremul oricui, este nevoie ca acestea să treacă testul timpului. Dar al timpului de calitate, al timpului îndelungat care să le mențină indispensabile în viața cetății și a oamenilor, indiferent de cei care le păstoresc. Maturitatea unei națiuni stă în forța sistemelor care o țin vie și nu a oamenilor care o conduc trecător. 

Despre viziune și vizionari, putem scrie mult. Până atunci, 1% inspirație și 99%…

(Revista Madrigal, nr. 3, 2025)

______________________________

 

 

Walk of music

 

Context. Parafrazând celebrul concept american ”Walk of fame”, prezentăm în acest prim număr al revistei noastre, propriul “Walk of music”. Actorii de prim rang ai teatrului românesc care au “defilat” pe aceeași scenă cu Madrigalul se regăsesc în paginile ce urmează. Atunci când am  verificat arhivele noastre și ne-am dat seama cât de generoasă și completă este această listă a ”Walk of music”, am realizat că nu există un prilej mai bun decât ediția jubiliară  a Festivalului Internațional de Teatru  de la Sibiu pentru a lansa noul  produs cultural pe care îl țineți în mână, Revista Madrigal. 

Argument. Corul Madrigal și Programul Cantus Mundi au devenit, grație echipelor care le coordonează în ultimii ani, două mecanisme efervescente cu o ofertă culturală foarte diversificată. Concertele s-au transformat în spectacole, deplasările/turneele în festivaluri, patrimoniul corului a devenit subiect curatorial pentru muzee, poveștile madrigaliștilor s-au transformat în pagini de cărți, bebelușii sunt noii spectatori, tehnologia este nelipsită din viața corului, iar ideile noi curg lanț. Din punct de vedere al comunicării a devenit imposibil să spui lumii cu ce te ocupi, fără să riști să devii agasant online. Din acest motiv, dar și pentru că avem mulți prieteni care fac lucruri excepționale, am decis să ne lansăm și pe piața revistelor.

Echipă = viitor. Dincolo de minunații artiști ai corului se află o echipă fantastică de organizare și una foarte eficientă de comunicare. Sub semnul acestui spirit de echipă stă credința mea că Revista Madrigal va avea viață lungă și că va deveni un reper.

Critici? Peste toate cele de mai sus, intervine o nevoie pe care sper să reușim să o satisfacem. Sau cel puțin să îi găsim un început de drum. Critica de specialitate în muzică a devenit o pasăre rară. Așa încât, Revista Madrigal își propune să promoveze și să crească, chiar cu riscul de a  părea incomod la un moment dat, generația viitoare de critici muzicali și de observatori culturali.  

(Revista Madrigal, nr. 1, iunie 2024)

______________________________